Anamaria-Cristina Tudorache
Îţi plâng senzaţia de urmă ce ai lăsat-o în lumea mea,
În lipsa de culoare a sângelui meu prea plin de tine.
Prea gol de tine sufletul meu te strigă şi te adună
Într-o ultimă dorinţă imaginată, o primă vorbă bună
Şi o singură amintire netrăită, sădită într-un abis
De unde doar tu o mai poţi trăi în lipsă ascuns.
Eşti doar absent când cu a ta prezenţă ucizi o lume încă nenăscută
Dar trăită de atâtea ori cu ochii închişi prea strâns.
Nu mă ucide cu ultima-ţi suflare atent ascunsă
Şi lasă-mă să-ţi fiu pragul dintre lumi când te vei teme,
N-am să zâmbesc, nici n-am să plâng, nimic voi spune.
Am să mă conturez în prima amintire a ce nu ai fost şi îţi sunt.
...dedicată tatălui meu...
