Cuib de vipere
Anamaria-Cristina Tudorache
Speram că am să învăţ să-i iubesc
Sau măcar că am să pot să trăiesc printre ei
Dar azi îi văd aşa cum sunt - distrugători de suflete.
Urlă Singurătatea la mine, în mine,
Ca o mamă vitregă şi nebună.
Până mai ieri îmi era prietenă
Şi acum nici nu înteleg ce îmi spune.
Şi-a adus şi rudele la judecată.
Cuib de vipere !
Mi se discută testamentul de parcă nici n-aş fi aici,
Parcă deja am plecat şi doar îi bântui.
Ce familie mare ! Pe unii nici nu-i ştiu...
Răbdarea, sora mea, s-a căsătorit cu Umilinţa
Şi au făcut copii frumoşi - cred ei.
Inutilitatea mă priveşte îngrijorată dar absentă.
Către cine să mă îndrept ?
Mi-aş întinde braţele catre Iubire, doar ea ar şti să mă
aline
Dar nici ea nu e aici, a parasit demult familia.
Pun capul şi plâng pe umărul Dezamăgirii
Iar Speranţa vine, îmi şterge lacrimile cu mătasea de
gând-bun,
Ridică sabia împotriva Fricii şi părăsesc împreună sala.
Sunt faţă în faţă cu judecătorul Trecut:
Îmi pune sentinţa cu ochii închişi şi urechile astupate.
Viitorul îmi întoarce spatele umilit deşi jurase să mă
apere.
Acum aştept, aştept dar nici unul nu vine să îmi pună
cătuşele,
Nici măcar Ura...
Din când în când mi-e rece şi ard, sunt liberă ?
Indiferenţă, sunt liberă ?
.gif)
