Scrisoare intredeschisa
Anamaria-Cristina Tudorache
Domnule Homer,nu cred in “Iliada”ta.
Cu “Odiseea”-i alta poveste,parca mai tine…
Razboiul tau pare-un decor de mucava,
Dar “Odiseea”-i viata traita de mine.
Domnule Homer,Elena-I doar femeie,
La fel de femeie ca o vecina de bloc,
daruita unui Paris,derbedeu,dandu-i
o cheie
De la garsoniera-i aflata mereu in alt loc.
Domnule Homer,simt ca lupta incepe,
Ulise-i pe drumul stiut,spre Ithaca
Hai sa mai bem un pahar,da-mi si branza,trei cepe,
Sa ne-apropiem,sa ne pipaim pana vine dadaca.
Domnule Homer,e-o lume intreaga-ntre noi.
Scoate-ma,de poti,de aici!Ia-ma in al tau convoi.
Ultimul pas
Anamaria-Cristina Tudorache
Mi-e teama ca lumea va face
Inca un pas gresit
Si ca acela va fi chiar
Pasul meu.
Traim cu dintii stransi,
cu gurile cascate,
cu pumnii in pozitie de lupta
si cu ochii inchisi.
Dar traim.
Sa fie mai dulce plecarea?
De-asta mi-e teama:
Ca lumea sa nu faca pasul gresit
Fara sa ma intrebe.
Sunt iubita
Sunt iubita
Anamaria-Cristina Tudorache
M-a-nnourat primavera asta banala,
traita de cate ori inainte-mi
de te miri cine.
Nu e primavara mea,
Vreau sa spun
e ceva second-hand prafuit si uzat.
Eu am, dragii mei,
orgoliul
de a trai oricare-anotimp
dupa reguli precise.
Ning, daca vreau, iarna, in zile anume,
imi trag pledul rosu al verii pe spate si pulpele arse,
iar toamna sunt propriu-mi must.
Si vine primavara asta banala,
fara vreo regula,
fara mesaj dinainte.
As refuza-o daca n-as sti
ca-s iubita.
Firul de iarbă
Urâtă zi ! Simt planeta de tot şubrezită,
Speriată ca fecioara în clipa dinaintea iminentului viol.
Războaie demente, iscate de ciocli bolnavi, scăpaţi suspect
din ospicii,
Iubiri răzgâiate şi televizorul ca o matroană cu curul gol.
Parcă-i ceva ce nu merge în lumea-mbătată de toate,
Paharul de ură se varsă peste haine de gală,
Scenariul sporeşte cu scene de graţie şi groază,
Iar luna perfectă se sparge, urâtă, în mii de felii,
ciuruită de boală.
Tu singur, tembel, decăzut într-un blând ucigaş de visare,
Priveşti depărtarea şi cazi înrobit de firul de iarbă.
Voi fi unicul poet bogat
Poeţii României sunt
( aşa se spune prin ziare )
Nişte cetăţeni săraci.
Deţin doar propriile dicţionare de rime,
Nişte raniţe cu metafore
Şi câte-o gamelă plină cu simboluri.
Dacă
- mă-ntrebă mama, gaşca, vecinii -
Voi deveni poet,
Ce mi se va-ntâmpla ?
Fiţi liniştiţi
- le spun tuturor -
Nu voi fi chiar sărac de tot,
Ci chiar
Poetul renumit, unicul, iubitul, doritul, adoratul.
Foamea nu mă va bântui
Decât de trei ori pe zi,
La orele de masă.
În oglindă
Dispreţul pe care vi-l arăt,
Colegi torţionari,
N-are nimic de-a face cu sufletul.
Nici cu mintea mea.
E, mai curând,
Un reflex.
Parcă vă ştiu de undeva,
Din vreo bancă de şcoală încălzită,
Dintr-o oră de curs cu un profesor absent,
De la un spectacol de teatru
Unde vă mângâiaţi pe picioare,
Tot fără chef,
De la ziua majoratului meu,
Când mâncaţi marijuana pe pâine, visând
Sex la pătrat.
Dispreţul pe care vi-l arăt,
Colegi fără vină şi teamă,
E o parte din greaţa
Cu care mă privesc în oglindă.
Felicitari si la mai mare !
RăspundețiȘtergereMulţumesc ! Sper din tot sufletul să fie "la mai mare".
RăspundețiȘtergere